Povestea lui Spartacus – printul gladiator si a treia rascoala a sclavilor

Pana la Spartacus luptele contra sclavilor, nu erau ceva iesit din comun in lumea romana, insa lucrurile au luat o intorsatura diversa atunci cand printul din Tracia, care luptase in linie secunda de partea armatei romane, s-a vazut nevoit sa lupte.

Nero: de la uciderea mamei sale la incendierea Romei

Din cate se pare Nero dorea ca numita Poppea Sabina sa devina amanta sa. Cum legile decentei din acele timpuri cereau ca ea sa fie casatorita, Nero ii cere lui Marcus Salvius Otho sa se casatoreasca cu ea.  Tacit povesteste ca Poppea era o femeie extrem de frumoasa si inteligenta, careia nu-i lipsea nimic in afara de onestitate. In aceste conditii Otho se indragosteste de ea si refuza sa ii faca pe plac lui Nero, care dupa amenintari si presiuni si vede constrans sa anuleze nunta si sa il trimita pe Otho sa guverneze indepartata provincie Lusitania (aflata in Portugalia).  Poppea era o femeie  ambitioasa si a inceput sa ii ceara lui Nero sa o faca imparateasa, in conditiile in care Nero era casatorit si avea o relatie rece cu sotia sa. Claudia Octavia, sotia lui Nero, era iubita de popor si de pretorieni, era protejata de Seneca, de Burro si mai ales de Agrippina Minor Iulia (mama lui Nero). Poppea, pentru a obtine ceea ce dorea, il impinge pe Nero sa elimine obstacolul principal – sa isi ucida propria mama.

Latinitate - Romulus – legendarul fondator al Romei – Rapirea sabinelor

Romulus, fondatorul Romei, este primul dintre personajele legendare ale istoriei orasului. Povestile il descriu ca pe un rege drept, luptator puternic si, cel mai important, fiu de zeu. Originea sa divina il insoteste in toate actiunile sale: uciderea fratelui sau, rapirea sabinelor, inaugurarea de temple sacre. Actiunile sale nu se supuneau limitelor umane de justitie, pentru ca actiunile sale erau mereu “drepte”, el fiind un zeu, si prin urmare superior judecatii umane.

Constiinta nationala, religie si emancipare politica in Transilvania

Trecerea Transilvaniei sub stapanire Imperiului Habsburgic a modificat statutul politic al principatului, caruia i s-a limitat autonomia interna. Locul principelui a fost luat de un guvernator numit de imparat.

Curtea de la Viena a reprezentat speranta unui sprijin pentru obtinerea drepturilor politice pe care autoritatile locale si nobilimea maghiara refuzau sa le acorde romanilor.

Prevederile Diplomei Leopoldine din 1701, care acorda drepturi civile romanilor trecuti la greco-catolicism, nu au fost aplicate. Principalul avantaj al unirii cu biserica romano-catolica a fost doar ameliorarea situatiei economice a clerului unit.

In prima jumatate a secolului al XVIII-lea, in lipsa unei nobilimi nationale, lupta romanilor pentru drepturi politice a fost condusa mai ales de cler.