Fragment din Manifestul “Crinului Alb” din 1928

Ne-am smuls o clipă din atmosfera în care am crescut şi, privind cu ochi cântăritori, ne-am îngrozit de lipsa de gânduri a înaintaşilor noştri. Ne tutelează şi ne boscorodeşte o generaţie în care nimeni n-a gândit cu adevărat. În capul lor domneşte golul, un gol etern şi iritant, mascat de o vitrină de împrumut şi împrejmuit de colbul vechimii, al neaerisirii din casele părăsite. Uitând că ideea şi pisica nu se împrumută, au cerşit în vecini şi-au adus acasă frânturi de căpătat şi piese şterpelite dintr-un motor străin. Generaţia părinţilor noştri a trăit din împrumuturi necernute şi din gânduri neisprăvite. N-au putut sau n-au avut curajul să privească singuri totalitatea semnelor de întrebare, iar fapta lor neinspirată de gânduri şi simţiri proprie a rămas vasală, s-a închiriat sau s-a scurs discontinuă şi capricioasă, la discreţia unui contact electric, când întrerupt, când reluat, până când spiritul gândului împrumutat şi-a secătuit vlaga iniţială, iar întunericul şi-a preluat domnia. (…) Caracteristica tuturora: oneşti, blegi, jemanfişişti şi timoraţi rămâne însă clară: esenţa înţelepciunii vieţii este să nu iei nimic în serios. Întrebări, îndoieli, chinuri, problematică şi suflete torturate nu vom găsi în generaţia veche. Liniştea le-o garantează solidaritatea şinelor pe care merge lumea, de când o guvernează cele două idei împrumutate. Ce te învaţă în adevăr monismul darwinian, psihologismul în filosofie şi Raţiunea absolută, decât agnosticism şi linişte prin stârpirea gândurilor fără răspuns? Pe aceşti sătui ai spiritului îi urâm. Am vrea să le turnăm o picătură de nelinişte, care să-i turbure din beatitudinea lor animalică; o picătură de otravă ca să simtă vântul nebuniei şi al morţii; o lovitură de târnăcop ca să le dărâme cocioabele murdare şi să-i facem să primească oxigenul pădurilor de brazi şi al înălţimilor celeste. Să nu mai hiberneze sugându-şi ursăreşte labele. Să-şi amintească de marile întrebări. Să le deschidem cu forţa ochii plini de urdori somnuroase. Să-i spălăm ca Samariteanul şi să le arătăm frumuseţea fără de asemănare şi noutate de fiecare clipă a lumii şi a vieţii. Căzuţi într-un extaz porcin ei au uitat pe Dumnezeu. Au pierdut simţământul pentru taina destinului uman. Necunoscând extazul şi pasiunea devinul, n-au fost niciodată cutremuraţi de înţelesul adânc al răstignirii lui Hristos. (…) O generaţie lipsită de credinţă şi de elan creator nu poate merita decât hula şi irespectul nostru. De o decadă am primit printr-o întâmplare a Destinului, un dar măreţ: strângerea într-un stat unitar a provinciilor răzleţe cu adversităţi istorice, ca o turmă de mioare după o grindină rea. Li s-au creat îndatoriri noi şi perspective strălucite. Dar, generaţia care pregătise ziua izbăvirii în 1916 cu focuri de artificii, bătăi de flori, contrabande şi discursuri, îşi continuă tabieturile balcanice şi astăzi. Botezul focului nu i-a folosit nimic şi într-un piept care a strigat „Vrem Ardealul” se ascund toţi viermii pământului. Austeritate victoriei a fost transformată într-un chef uriaş. Dulceaţa porcină de a trăi facil şi neonest din 1915 au multiplicat-o cu îndârjire şi diez în vremurile noastre. Unde-i responsabilitatea? Unde-i exemplul educativ? Vrem să-i îmbrâncim din meschinărie. Mai mult entuziasm şi mai multă responsabilitate. Pentru orice faptă mare trebuie încredere, pasiune, entuziasm şi fundarea unei culturi nu poate prezida sarcasmul şi pesimismul. Ceea ce ne îndreaptă către istorie este credinţa că totul este istorie, de la cel mai umil gând şi mai timid gest, până la raţiunea absolută şi dacă ne simţim autohtoni ne constatăm solidari cu trecutul acestei naţii pe un pământ românesc. Continuitatea istorică, adică lipsa ruperilor de orizont geografic şi de tradiţii culturale constituie autohtonismul nostru, pulsează în noi şi se inserează în linia unui trecut de trei ori milenar. (…) Acesta este noutatea noastră, vestea cea bună în numele căreia denunţăm viaţa publică de coşmar a României Mari, ce ameninţă să infesteze tinerele vlăstare. Înscriind în convingerile noastre fundamentale „dragostea pentru toţi, stimă pentru câţiva, dar cruţare pentru nimeni”, am ştiut că numai în târgurile mici se văd salturile mari şi vrem să rupem cu tradiţia de tiranie şi servilism, care a ridicat Mizilul la rangul de emblemă a României Mari. Nu mai putem privi cu braţele încrucişate năclăirea destinelor mari în urzeala de păianjen a neofanariotismului român. Să spargem barierele, să nu le sărim, să împingem tocmai la graniţe cortinele după care se ticluiesc destinele neamului în murdăria socotelilor interesate şi să facem din România Mare un imens amfiteatru, în care fiecare de la locul pe care-l merită, să privească scena şi sala întreagă. Afirmăm încă odată, în ţinta noastră de luptă, două lucruri fundamentale: libertatea de conştiinţă, ca bun suprem al omenirii, şi severitatea în critică, ca cea mai nobilă calitate cetăţenească. Grupul „Crinul Alb” se ridică protestator şi cheamă din toate colţurile ţării tribunalul reviziurii şi al grijei de onoare naţională. Oferind puritatea valorilor maxime şi a misterului, îndrumând la creaţie şi elan prin complectudinism, la restitudine prin cultul Statului şi prin predominarea marilor interese colective faţă de cele individuale. „Crinul Alb” se îndreaptă cu faţa către credinţă, către Trecutul milenar, de unde culege învăţăminte şi axe.


Fragment din Manifestul “Crinului Alb” din 1928, semnat de Petre Pandrea cu numele de Petru Marcu Bals, impreuna cu Sorin Pavel si Ion Nistor, publicata in nr. 8-9/1928 al revistei "Gandirea"